Turkoane Alexandra

Povestea mea

Povestea mea...

Bună femeie minunată ce ești, mă adresez sexului feminin pentru că în proportie de peste 95% sunt urmărită de acestea.

De mult mi-am propus să îți spun această poveste, am încercat de câteva ori să fac asta online, dar parcă timpul era prea scurt, nu eram tot timpul inspirată, sau nu era momentul potrivit să fac asta, pentru că ACUM este momentul. Știi deja părerea mea….TOTUL SE INTAMPLA CU UN MOTIV, unul care este spre binele suprem al tuturor.

Nu mi-a plăcut să îmi afișez viața personală online, mai mult din cauza unor frici preluate de la persoanele din jurul meu sau din familie, dar mulțumesc Universului, că le-am depistat, și că am lucrat cu ele, pentru a-ți  arăta femeia din spatele acelor fotografii realizate pe modelele sau clientele mele. Îmi spuneam tot timpul că eu nu sunt nevoită sa fiu în fața camerei, eu sunt omul din spatele aparatului de fotografiat….dar nu este adevărat. Toate ne dorim să avem încredere în noi pentru a apărea în fața camerelor, acesta era un lucru pe care eu nu-l știam despre mine la momentul respectiv, și pe care l-am depistat de-a lungul anilor, și am lucrat cu mine, pentru a deveni femeia care am devenit și sunt tare mândră de mine. 

Ce îmi doresc prin aceasta poveste? SĂ TE INSPIR CA POȚI AVEA VIAȚA PE CARE ȚI-O DOREȘTI, și cel mai important SĂ TE AJUT SĂ ÎȚI CREȘTI ÎNCREDEREA ÎN TINE!

Lăsând discuțiile profunde pe mai tarziu, vreau să încep prin a mă prezenta în fața ta.

Sunt Turkoane Alexandra, nascuta pe 21 aprilie 1990, (30 de ani, ca sa nu mai calculezi:)), și sunt foarte fericită ca am schimbat prefixul anul acesta, pentru că acum 2 ani îmi spuneam că pana la 30 de ani voi fi cea mai bună variantă a mea, acela era unul din obiectivele mele, ceea ce am reușit. Nu îmi este frica de înaintarea în vârstă. Nu privesc din acest unghi, ci ca pe o evolutie. Mai trece un an, mai adaug un an de cunoștințe, și este perfect. 

Sunt născută și crescută în Timișoara, și nu aș pleca niciodată de aici. Iubesc să locuiesc în acest oraș. Am o sora care are varsta de 29 de ani, și o nepoată de 6 luni pe care o ador. 

Am avut o copilărie ca orice copil din anii 90, părinții lucrau foarte mult să ne asigure un trai decent, nu stăteau foarte mult cu noi, și lucrul acesta s-a resimțit în adolescență.Ne asigurau tot ce aveam nevoie, câteodată și mai mult, iar situația financiară era una fluctuantă. Erau perioade bune și perioade mai puțin bune, însă atunci le vedeam de parcă venea sfârșitul lumii. Nu o sa te mint, educația de atunci nu se compara cu educația de acum. Bătaia era ruptă din Rai cum îmi place sa îi spun, chiar dacă la momentul respectiv ajungeam să îmi judec părinții. I-am judecat mult timp pentru asta, dar m-am eliberat de acele ganduri. Am ajuns să înțeleg în ultimii doi ani, de ce au avut acel comportament. La 20 de ani să faci 2 copii este foarte dificil, pentru că nu ești suficient de matur, nu îți stă încă capul la familie, iar pe vremea aceea, rar făcea cineva copii că așa își dorea, dar cu toate acestea, majoritatea își păstrau copiii și le oferea educația pe care au primit-o și ei. Fiecare părinte a dat tot ce este mai bun din el la momentul respectiv, și nu trebuie să îi judecăm, ci trebuie să le mulțumim că ne-au dat viață, și ne-au asigurat cât au putut ei.

Un lucru care s-a întâmplat și se întâmplă și acum destul de des în familiile cu doi copii, este că se creeaza o ușoară sau gravă competiție între frați/surori. De obicei copilul mai mare este dat la o parte în momentul în care apare al doilea copil, iar dacă sunt 3 copii, primii doi sunt dați la o parte pentru a-l crește pe cel mai mic. Acest sentiment l-am trăit și eu în momentul în care a apărut sora mea, care este mai mica cu 1 an jumătate decât mine. Faptul că ea primea mai multă atenție decât mine, mă făcea să fac lucruri pentru a ieși în evidența părinților pentru a primi atenția și iubirea lor. Norocul meu a fost că am ales să ies în evidență prin fapte pozitive, și nu negative. Învățam foarte bine, făceam curățenie în casă, eram un exemplu pentru sora mea, dar ceea ce era greșit în aceste acțiuni, era că eu cream presiune pentru sora mea să se ridice la nivelul meu, însă ea nu își dorea aceste lucruri, iar părinții noștri făceau destul de des comparații între noi. Nu exista o comunicare eficientă în familie, astfel eu cu sora mea nu ne prea înțelegeam, și existau certuri și bătăi între noi :)) (apropo, să știi că luam bătaie de la ea, nu reușeam să-i dau niciodată:)))) – Deea, dacă vei citi aceste rânduri, să știi că te iubesc :* 

După cum îți spuneam, am fost foarte bună la învățătură, nu am specificat că eram buna din punctul meu de vedere :))), pentru că o aveam pe mama în spatele meu care nu făcea doar comparații între sora mea și mine, ci și între colegii din clasă și mine. Astfel dacă luam nota 9, trebuia să știe dacă a existat un 10, cine l-a luat și cel mai important, DE CE NU AM LUAT ȘI EU ? :))) Rad acum la aceste povești, dar plângeam de nervi în copilărie, si-mi judecam părinții foarte mult, însă din nou îi mulțumesc Universului pentru toate lucrurile pe care le-am învățat până la această vârstă, și m-a ajutat sa îmi iert trecutul, părinții, pe mine, pentru a merge mai departe și pentru a-mi trăi viața pe care mi-o doresc. 

În ziua banchetului de la școala generală, am fost la o prietenă acasă, care avea o vecină cosmeticiana, și ne-a machiat în ziua respectivă. În ziua aceea m-am simțit cea mai frumoasă fetiță. Machiajul chiar și acum dacă mă uit la poze după 16 ani, încă îmi place, și era corect executat. Am spus că m-am simțit cea mai frumoasă fetiță, pentru că aveam probleme cu greutatea, și eram complexată de acest lucru, pentru că nu îmi găsisem nicio rochie pentru banchet care să mă încapă, asta în cazul în care nu voiam să arăt ca profesoarele, și am fost nevoită să port pantaloni evazati și un corset de satin alb făcut la comandă de mătușa mea care era croitoreasă. Însă în ziua aceea, nimic nu a mai contat pentru mine în afară de încrederea și atitudinea pe care mi le-a dat acel machiaj. Acela a fost momentul declanșator pentru mine, pe care l-am depistat mai târziu.

Am terminat Colegiul Național “Ana Aslan” din Timișoara, profil Științe ale Naturii, unul din cele mai bune licee din Timișoara, nu se putea altfel, ți-am zis că trebuia să ies în evidență în fața părinților. Ca sa fiu foarte sinceră, eu nu știam ce e cu mine la 14 ani când am dat capacitatea, habar nu aveam ce îmi doresc să fac pe viitor, m-am lăsat dirijata de părinți.

În liceu am avut parte de prima dragoste, destul de tarziu, pentru că aveam părinți restrictivi, știi tu…din ăia care spuneau la 21:00 să fiu acasă :))), noroc cu serile când eram la bunica, și o mai fentam eu :)). 

În clasa a X-a am început să mă machiez mai serios, nu aveam produse, nici mama nici bunica nu se machiau, noroc pe cele care aveau mame sau bunici care făceau asta și mai puteau să fure un rimel, un ruj, un creion :))) însă, atunci era nebunia cu Oriflame și Avon. Am descoperit că pot să fac bani dacă eram reprezentant Oriflame, iar din bănuții câștigați îmi luam produse ori de la Oriflame, ori de la Avon, astea erau lux :))), bineînțeles că aveam și creioane ADA și Ruby Rose, sau Golden Rose, dar așa cum erau ele, eu puteam să-mi satisfac plăcerea de a mă machia. Sper ca nu ai așteptări că aveam pensule, că mă inec acum înghițind o gură de apă :)))

Machiajul feței era făcut cu mâna, adică fondul de ten îl aplicam cu degetele, și neapărat trebuia sa fie cel puțin o nuanță mai închis decât pielea mea, și dacă nu era și puțin portocaliu era degeaba :)) Ții minte perlele acelea de la Giordani? Le puneam pe toată fața ca să par mai bronzată :))) și eram foarte mândră de asta, și mai ales de cum ieșeam în poze. Încă mai am cateva poze machiata “superb”. Am ținut nebunia asta până în clasa a XII-a, dar până atunci a mai crescut pasiunea, m-a ajutat și o colegă de clasă, care era foarte pasionată de machiaj, și încă este pentru că a ajuns să fie makeup artist și makeup trainer la rândul său. Era cea mai buna prietena, colega mea de banca, și ne machiam toată ziua cât eram la școală. 

A venit bac-ul, bineînțeles că nu puteam să îl iau cu notă mică, 9.80 scrie pe diplomă :)), de ce-ti zic asta? Pentru că vreau să-ți transmit subtil, că notele nu contează, la nimic. Nu te ajuta pe viitor, nu iti folosesc la nimic dacă tu înveți mecanic, forțată de împrejurimi, de societate. Este important cu ce lecții rămâi, cu cunoștințele, asta e tot ce conteaza.

După ce am terminat liceul, mă rog, din clasa a XII-a s-a pus deja problema ce facultate voi face, eu tot neavând habar ce voiam de la viață, am auzit niște colege pe care le admiram în liceu că ele vor face facultatea de farmacie, și le-am zis alor mei de farma într-o discuție, și s-au interesat ei printre prietenii lor și au luat decizia că este cea mai bună variantă pentru mine, având în vedere că făcusem și profil de științe ale naturii în liceu. 

Apare altă problemă….la acea facultate se intra pe bază de admitere. Nota de la bac nu conta absolut deloc, deci practic m-am chinuit încă 4 ani din viață degeaba. Mi-am depus dosarul la mai multe facultăți. Intrasem la Universitatea Politehnica – Ingineria Mediului și la Ingineria Chimică la bursă cu media de la bac, iar la Universitatea de Medicină și Farmacie – am depus dosarul atât pentru Asistență de farmacie, unde nu era nevoie de admitere și am intrat la bursă, cât și pentru Facultatea de Farmacie, unde din păcate am luat 5,25 la admitere :)), nu era pentru mine din start, dar ai mei s-au ambiționat, și m-au băgat la Facultatea de Farmacie cu nota aia, și au preferat să plătească 1200 euro pe an, ceea ce acum 11 ani erau foarte mulți bani. Îți imaginezi presiunea de pe mine? Doamne ajuta din nou, că sunt ambițioasă și nu mă las înfrântă așa ușor. M-am pus și am tras tare, iar în anul 3 am intrat la fără taxă. Eu eram foarte mândră de mine, pentru că este o facultate…nu GREA….EXTREM DE GREA, mai ales pentru o persoană care nu simte chemarea pentru această meserie. Nu mă vedeam lucrând în farmacie niciodată. În primul an de facultate, pe perioada verii se făcea practică în farma, și am avut ocazia sa mă angajez pentru 3 luni ca beauty advisor, adică mă ocupam doar de partea de produse dermato-cosmetice. Mi-a plăcut experiența, dar nu as mai repeta-o. 

Tot în primul an de facultate, l-am cunoscut pe actualul meu soț, Marcel. Suntem impreuna din 26 mai 2010, căsătoriți civil în 06.12.2014, și religios în 11.06.2016. Datele pe care le-am ales când ne-am căsătorit nu au fost aleator, am cautat eu pe internet ce numere reprezinta zodia Taur(eu) si zodia Scorpion(el), astfel am văzut că ne leagă tot ce are legatura cu 6. Ceea ce nu am realizat eu decât mai târziu, este că la căsătoria religioasă din 2016, aveam 6 ani de relație, pe lângă 6-le din luna iunie și 6-le din 2016. Pe vremea aceea nu aveam nicio treabă cu dezvoltarea personală și spirituală. Credeam doar în zodii și compatibilitatea dintre zodii. 

Relatia noastra a trecut prin multe greutăți, de ordin financiar la început. El este născut și crescut în Serbia, însă a venit în România să facă facultatea pentru că majoritatea sârbilor veneau aici să o facă, inclusiv mama sa, a terminat Stoma la București, iar fratele lui a terminat Stoma la Timișoara. El a vrut să rămână în domeniul sănătății, dar pe farmacie. Când studiezi în altă parte decât în orașul tău, cheltuielile cresc, și începi să fii mai atent cu banii. 

În anul 2010 am început sa urmăresc tutoriale de makeup pe YouTube și eram fascinată de ele. Stăteam până la 03:00-04:00 dimineața și îmi luam notițe. Țin minte că îmi notam combinațiile de culori pentru machiajele pe care doream să le fac pentru că uitam pană a doua zi :))), îmi notam exact zona unde voiam să aplic nuanțele respective tocmai de aceea aveam multe desene cu ochi, și sprâncene prin toate caietele. În acel an mă machiam zilnic, aveam produse de la Fraulein, știți paleta aceea cu 120 de culori? Aia era bogăție în 2010 :))), mai aveam câteva palete de la Sleek, și unele de la Ruby Rose. Nu aveam pensule, pigmenti… chiar îmi aduc aminte că vedeam la alte persoane pigmenți peste ceva timp și eu mă mințeam atât pe mine cât și pe ceilalți că pigmenții nu sunt faini, că nu se aplică bine, că pică pe față :))) nu voiam să accept că eu NU ȘTIAM să lucrez cu pigmenți, dar eram expertă în a da vina pe altcineva sau altceva pentru lucrurile pe care nu le puteam face eu.

Toate machiajele pe care le făceam în acea perioadă le postam pe hi5, pentru cele care nu ați trăit pe vremea aceea, sa știți că era un fel de Facebook :))) unde îmi postam toate “capodoperele” de artă. Nu le postam cu gândul că vreau să atrag cliente, ci pur și simplu le postam pt ca îmi plăcea cum arătam în acele poze. Mirarea mi-a fost în momentul în care începeau să îmi scrie persoane pe care nu le cunoșteam că își doresc să le machiez eu la un anumit eveniment din viața lor. Vă dați seama șocul meu de atunci, eu încă nu știam pe ce lume trăiesc, și ce-mi doresc de la viață, știam doar că aia îmi place să fac atunci, să machiez și atât. Și aia am făcut, le-am programat pe acele persoane. Machiam cu 35 lei în 2011, și toate astea au fost posibile pentru ca soțul meu stătea în chirie singur, într-un apartament, și am avut “spațiu” unde sa îmi desfășor activitatea, pentru ca acasă la ai mei, stăteam în 2 camere 4 persoane, și mama mea lucra în 3 schimburi pe vremea aceea. Nu prea puteam să fac nimic acasă…dar Universul din nou a lucrat în favoarea mea. Pasiunea era prea mare să nu fac nimic. Nu mă gandeam la nimic altceva, decât cum să vină weekendul și să pun mâna pe o clienta. Începusem să am foarte mult de lucru, chiar și 8-9 cliente pe weekend, pentru perioade lungi. Acest lucru s-a întâmplat pentru că postam foarte des online. Între timp îmi făcusem și cont pe Facebook, și postam și acolo. Aveam și un blog pe vremea aia, pe care scriam părerea mea despre produsele de makeup pe care le aveam, alea puține, da…pentru că nu oricine își permitea pe vremea aceea. 

Am lucrat fără sa am niciun curs, ci doar o dorință foarte mare de exprimare prin machiaj. 

Ai mei nu prea erau de acord să fac asta, știți voi, frica părinților, că nu este o meserie de viitor, că … bullshit. NICIO MESERIE PE CARE O FACI NU ESTE DE VIITOR DACĂ TU DECIZI CĂ VREI SĂ PUI PUNCT. 

Atât timp cât există DORINȚĂ, există PASIUNE, există CREATIVITATE, există AMBIȚIE, există RĂBDARE, există PUTERE, și astfel vei reuși în orice domeniu îți propui.

În 2012 l-am descoperit pe Marius Lupu, care era destul de renumit la momentul respectiv, și care avea Nikolas Make-up Academy, o școală la fel de renumită în zona de vest. Cursurile erau cele mai scumpe la el. Cred ca am plătit 2700 RON în 2013 pe un curs de bază care dura 6 săptămâni, de luni până vineri. Ai mei au făcut un efort foarte mare împreună cu bunicii, care au împărțit aceasta sumă pentru a-mi face o surpriză pentru că luasem toate examenele din sesiunea respectivă la facultate. Eram în extaz că urma să fac primul curs de machiaj profesional, atât de entuziasmată încât în prima zi m-am dus mai repede și era cât pe ce să-mi iau model la partea de teorie :)))

Când am început cursul, mi-am propus să-mi uit tehnica haotică pe care o aveam la acel moment, și să învăț totul de la zero, dar corect, pentru că tot ce am învățat eu de pe Youtube, nu era corect deloc. Nu exista o logică în tehnicile acelor artiști. În ei se afla doar pasiune. Nu au urmat niciun curs de make-up, ci au învățat singuri. Însă, ei nu au nicio explicație logică pentru pașii pe care-i fac. Asta se învață la un curs pentru începători. Înveți despre mai multe tipuri de piele, nuanțele și subtonurile sale, morfologia feței, a ochilor, tehnici de iluminare și sculptare, atât cremoasă cât și uscată, diferite conturări ale sprâncenelor, diferite stiluri și tehnici pentru make-up, dar toate cu o explicație care te face să înțelegi machiajul la un nivel mai profund. Sunt foarte puțini artiști care reușesc sau se nasc cu darul de a machia superb, și de a înțelege anumite lucruri când vine vorba de tehnică în machiaj.

După ce am terminat primul curs de machiaj, am început să-mi aprofundez cunoștințele mergând la cursuri pentru avansați, masterclass-uri, diferite seminarii. În acel an am fost la 6 cursuri în total dacă îmi amintesc bine, iar până acum în 2020, am fost la peste 50-60 de cursuri. Am învățat atât de multe lucruri, și mi-am ușurat atât de mult tehnica, încât a fost o realî plăcere să machiez în continuare.

Până în 2013 lucrasem foarte mult pe cliente, mai ales în weekend. Stăteam și 14 ore în picioare fără să mănânc și doar să machiez….până când într-o sâmbătă, la ultima clienta mi s-a făcut rău, și am început să amețesc, și m-am speriat foarte tare. Am început să o las mai moale cu munca, și să am puțin mai multă grijă de mine.

Tot în acel an, spre sfârșit, mi-am închiriat scaun într-un salon, dar era nou deschis, și nu avea clientela formată. Eu m-am dus cu gândul să încep să le ofer clientelor profesionalism, lucrând în salon, și bineînțeles să îmi măresc clientela. Însă nu am stat mai mult de o lună și am luat decizia să plec în altă locație, unde plăteam mai puțină chirie. Cred că am stat acolo 1 an, poate și mai puțin, și m-am mutat din nou, de data aceasta într-un spațiu din Piața Unirii din Timișoara, însă…nici aici nu s-a terminat prea bine, pentru ca în perioada aceea au început să închidă străzile pentru a face zona pietonală. Era foarte aglomerată zona, și toate clientele mă înjurau și întârziau pentru ca nu găseau loc de parcare. 

Am fost nevoită să-mi găsesc repede un alt spațiu, și am găsit un salon foarte aproape de casă, ceea ce îmi era super ok. Chiria era mai mare, dar eu deja îmi făcusem clientela mea, și îmi permiteam să platesc. Acum când scriu aceste rânduri, realizez că oriunde am fost ceva s-a întâmplat cu salonul sau spațiul :))), cred și eu la ce energii negative aveam în mine în acele perioade :))) Patroana a vândut afacerea, dar ne-a lăsat pentru următoarea care a venit, care și ea la rândul său…nu s-a ocupat prea bine de noi, nu avea experiență în domeniu, și ca să conduci o afacere în care nu ai experiență, trebuie măcar să ai experiență în antreprenoriat. 

În anul 2015 în vară, am luat decizia să îmi deschid primul salon, și am luat câțiva colegi de la fostul salon cu care mă înțelegeam, pe partea de coafură, și am făcut echipă. Nu a durat mult :))), fiind prima experiență în a avea un business, nu cunoșteam prea bine partea legală. Aveam probleme cu spațiul în care eram. Nu era trecut ca spațiu comercial sau spațiu cu alta destinatie in Cartea Funciara, si astfel am fost nevoita sa ma mut DIN NOU pentru a putea lucra legal. Ironia sorții a fost că în clădirea în care aveam salonul, mai era un etaj, care avea un spațiu de 3 ori mai mare, și am fost să îl văd. Era imens. Avea o grămadă de încăperi, deja vizualizam tot ce avea să se întâmple acolo. Într-o cameră machiaj, în una coafură, în una unghii, în una cosmetica și în una masaj, și mai aveam încă spațiu liber. Era perfect pentru mine. Cerea chirie destul de mare pentru cât eram dispusă să dau, mai ales că aveam foarte mult de investit în acel spațiu. Nu a mai fost închiriat de 6 ani până atunci. Pereți de zugrăvit, candelabre, mobilier pentru așa suprafață mare. Am făcut o investiție de vreo 20.000 euro atunci dar am facut-o treptat și nu am simțit. Universul m-a ajutat să închiriez toate posturile disponibile și astfel reușeam să am un profit pe lună din acel salon, dar asta nu a durat mult. Am reușit 3 ani să susțin acel salon, deja spre sfarsit îmi aducea foarte mari bătăi de cap, și eu nu aveam timp să fac asta. Astfel am fost nevoită să îmi vând afacerea. A preluat-o o persoană care se implica mult mai mult decât am făcut-o eu, și are talente administrative. Eu însă, am văzut că nu sunt potrivită pentru acea funcție.

Înainte să-mi deschid primul salon am fost contactată de managerul unui lanț de școli din România, care avea nevoie de trainer pe partea de machiaj. Am fost la interviu plină de emoții, era primul meu interviu, însă m-am descurcat foarte bine pentru că m-au acceptat. Am stat un an acolo în care am predat cursuri pentru începători. A fost o experiență care m-a ajutat să îmi dezvolt abilitățile de trainer, și să evoluez. 

După ce mi s-a încheiat contractul cu acea școală, am fost contactată de Marius Lupu, care avea nevoie de trainer la academia sa. Mai ții minte da? A fost academia la care eu am făcut primul curs de baza. Poți sa simți bucuria mea de atunci? Nu mi-a venit să cred că în aceeași lună în care eu mi-am deschis salonul mi-a oferit Universul acea bucurie. 

Am fost trainerul lor până în decembrie 2019, când am luat decizia să merg separat pe drumul meu. Am rămas să predau la academia mea Turkoane Makeup Studio care s-a nascut in iunie 2019. 

Este un studio realizat pe sufletul și gustul meu, în care mă reîncarc de fiecare dată când merg acolo, și îmi este dor să fiu zilnic. Aștept să treacă această perioadă pentru a-mi reîncepe activitatea.

În încheiere vreau să îți las câteva concluzii după care mă ghidez :

  • Ai răbdare cu tine!
  • Nu asculta de oamenii din jurul tău!
  • Fă ceea ce îți este cel mai frică să faci!
  • Ai incredere in tine!
  • Iubește-te!
  • Fă-o din nou!
  • Acceptă-te!
  • Fă numai ce-ți face plăcere! 
  • Iubește-ți defectele!
  • Nu înceta să crezi!

Eu vreau să-ți mulțumesc dacă ai rămas până la final. Înseamnă foarte mult pentru mine. Mi-am dorit să îți spun această poveste de multe ori, dar nu știam să o scurtez, și reieșea că nu vreau să împărtășesc lucruri personale cu tine. Ideea e că aș face asta, dar nu pot decât așa, în povești foarte lungi, pentru că mintea mea este creativă. Dacă aș scurta povestea, s-ar pierde farmecul pentru mine, și aș vrea să-l păstrez atât pentru mine, cât și pentru tine.

Dacă ți-a plăcut povestea mea, și simți nevoia să îmi adresezi vreo întrebare, mă poți contacta pe orice rețea de socializare sau pe email.

Te îmbrățișez :* 

7 thoughts on “Povestea mea”

  1. Bună, Alexandra !
    Ai povestit totul atât de frumos, încât aveam impresia că citesc un fragment dintr-o carte. Poate îți mai descoperi o pasiune/ talent….scrisul.
    Te urmăresc cu mare drag și interes !
    Succes în tot ceea ce faci !

    1. Buna Daniela, apreciez foarte tare comentariul tau. Unul din motivele pentru care am lansat acest site, a fost pt ca imi doream un jurnal personal la care sa aibe acces persoanele care isi doresc sa ma cunoasca, sa invete de la mine, si care ma apreciaza. Cu siguranta ma pasioneaza sa scriu, altfel nu scriam atat un Intro despre mine :))) <3

    1. Multumesc Ralu :)) Am scris de parca as vorbi cu cea mai buna prietena, pentru ca asa ma reprezinta pe mine. Iti multumesc ca ti-ai facut timp sa citesti aceasta poveste si ca ai lasat un comentariu. Iti doresc sa ai o zi minunata <3

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *